PSIHOCLASS

VIATA IN PLENITUDINEA SA. PSIHOTERAPIE. DEZVOLTARE PERSONALA. LIFE COACHING.

Moartea si Eternitatea

Când mergi printr-o pădure sălbatică, virgină, vei vedea în jurul tău nu doar peisajul luxuriant, dar vei întâlni și pomi căzuți sau bușteni putreziți, frunze moarte și materie în descompunere la fiecare pas. Oriunde te-ai uita, vei găsi moarte, așa cum vei găsi și viaţă.
Însă la o privire mai atentă vei descoperi că buștenii și frunzele putrede nu numai că dau naștere unei noi vieți, dar sunt chiar ele pline de viaţă. Microorganismele își fac treaba. Moleculele se rearanjează. Moartea nu poate fi găsită nicăieri. Există numai metamorfoza formelor de viaţă. Ce putem învăța din aceasta?
Moartea nu este opusul vieții. Viaţa nu are opus. Opusul morții este nașterea. Viaţa este eternă.
Înțelepții și poeții au observat, de-a lungul timpului, aparența de vis a existenței umane — la suprafață solidă și reală, dar totuși atât de trecătoare încât se poate dizolva în orice clipă.
De ce majoritatea celor care au fost la un pas de a muri și-au pierdut frica de moarte? Reflectează la asta.
Bineînțeles că știi că o să mori, dar acesta rămâne un simplu concept mental până când te întâlnești „faţă în faţă” cu moartea pentru prima dată: prin intermediul unei boli grave sau al unui accident care ți se întâmplă ție sau cuiva apropiat, ori prin încetarea din viaţă a cuiva drag, moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei tale mortalități.
Cei mai mulți oameni se feresc îngroziți de moarte, dar dacă nu dai înapoi și conștientizezi faptul că trupul tău s-ar putea dizolva în orice clipă, are loc în oarecare măsură o ușoară disociere faţă de forma ta fizică și psihologică, faţă de „eu”. Când accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viaţă, ești învăluit de o stranie senzație de împăcare.
Înfruntând moartea, conștiința ta este eliberată într-o oarecare măsură de identificarea cu forma.
În culturile occidentale încă se manifestă negarea morții. Până și oamenii în vârstă încearcă să nu vorbească și să nu se gândească la ea, iar trupurile celor morți sunt ferite privirii. O cultură care neagă moartea devine în mod inevitabil superficială și găunoasă, preocupată numai de formele externe ale vieții. Când se neagă moartea, viața își pierde profunzimea. Posibilitatea de a ști cine suntem dincolo de nume și formă, dimensiunea transcendentală dispare din viața noastră, pentru că moartea este poarta către acea dimensiune.
Oamenii nu se împacă bine cu finalurile, deoarece orice final este un fel de moarte. Iată de ce în multe limbi sintagma „La revedere” înseamnă „Să ne vedem din nou”.
De câte ori o experiență ajunge la final — o întâlnire cu prietenii, o vacanţă, copiii tăi care se mută singuri — mori câte puțin. O „formă” care apare în conștiința ta pe măsură ce experiența se dizolvă. Adesea acest fenomen cauzează un sentiment de gol interior pe care majoritatea oamenilor încearcă să-l evite, să nu-l înfrunte.
Dacă poți învăța să accepți și chiar să întâmpini cu bucurie finalurile, e posibil să-ți dai seama că sentimentul de gol interior, care inițial era neplăcut, se transformă într-un sentiment de spațiu interior care te liniștește.
A învăța să mori în fiecare zi înseamnă să te deschizi vieții.
Cei mai mulți dintre oameni simt că identitatea lor, imaginea lor de sine, este ceva extraordinar de prețios, ceva ce nu vor să piardă. Acesta este motivul pentru care le este frică de moarte.
Pare de neînchipuit și înspăimântător ca „eu” să încetez să mai exist. Dar confunzi prețiosul „eu” cu numele și forma ta exterioară și cu poveștile asociate acestora. Pentru că „eu” nu e altceva decât o formațiune temporară în câmpul conștiinței.
De câte ori are loc o pierdere gravă în viața ta — cum ar fi pierderea posesiunilor, a casei, a unei relații strânse, pierderea reputației, a serviciului sau a unor abilitați fizice, ceva din tine moare. Te simți diminuat ca prezenţă. De asemenea, e posibil să apară și o oarecare dezorientare. „Fără asta… cine mai sunt eu?”
Pierderea sau dizolvarea unei forme cu care te-ai identificat inconștient poate fi extrem de dureroasă. Ea lasă un gol, ca să spunem așa, în țesătura existenței tale.
Cât de scurtă este experiența umană, cât de trecătoare sunt viețile noastre! Există oare ceva care să nu fie supus nașterii și morții, ceva care să fie etern?
La 20 de ani, ești conștient că trupul tău este puternic și viguros; 60 de ani mai târziu, ești conștient că trupul tău este slăbit și bătrân. E posibil să gândești altfel faţă de atunci când aveai 20 de ani, însă conștiința care știe că trupul tău este tânăr sau bătrân, ori că gândirea ta s-a schimbat, conștiința nu a suferit nicio modificare. Acea conștiință este eternul din tine. Este Viaţa Unică, fără formă. O poți pierde? Nu, pentru că tu ești Ea.
Moartea nu este o anomalie sau cel mai îngrozitor eveniment, cum vede cultura modernă, ci este cel mai natural lucru din lume, inseparabil de și la fel de natural precum celălalt pol al vieții — nașterea. Adu-ți aminte de acest lucru când vei sta lângă o persoană care este pe moarte.
Este un mare privilegiu și un act sacru să fii de faţă la moartea unui om, ca martor și ca prieten.
Când te afli lângă o persoană care este pe moarte, nu nega niciun aspect al acestei experiențe. Nu nega ce se întâmplă şi ce simți. Când admiți că nu ai ce să faci, te vei simți neajutorat, supărat sau furios. Acceptă ceea ce simți. Apoi mergi și mai departe: acceptă că nu poți face nimic, și acceptă acest lucru până la capăt. Nu deții tu controlul. Capitulează total în fața tuturor aspectelor acestei experiențe, în fața a ceea ce simți tu, ca și în fața durerii sau suferinței prin care trece cel care moare. Starea ta de conştiență capitulată și împăcarea care vine cu ea vor ajuta mult persoana muribundă și îi vor ușura trecerea. Dacă va fi nevoie de cuvinte, ele vor veni din liniștea din tine. Numai că ele vor fi secundare.
Odată cu liniștea vine și binecuvântarea: împăcarea.

de Eckhart Tolle

Leave a Reply