PSIHOCLASS

VIATA IN PLENITUDINEA SA. PSIHOTERAPIE. DEZVOLTARE PERSONALA. LIFE COACHING.

Dansezi

„Cum ai ajuns să te măriţi cu el?” Cum ai putea să-i explici cuiva asta? Cum şi-a plecat capul cu umilinţă şi şi-a ridicat privirea uităndu-se timid la tine, ca un copil… Cum şi-a croit cu greu drum spre inima ta: drăguţ, iubitor, jucăuş… A spus: „Eşti atât de puternică, draga mea”. Si l-am crezut. L-am crezut!
*Marilyn French, The Bleeding Heart

Cum reuşesc femeile care iubesc prea mult să-i găsească pe acei bărbaţi cu care pot continua tiparele nesănătoase de relaţionare pe care le-au format în copilărie? De pildă, cum reuşeşte femeia al cărei tată nu a fost niciodată prezent din punct de vedere afectiv să găsească un bărbat căruia caută mereu să-i capteze atenţia, dar nu reuşeşte? Cum reuşeşte o femeie dintr-o familie abuzivă să facă echipă cu un bărbat care o bate în mod repetat? Cum reuşeşte o femeie crescută într-o familie de alcoolici să găsească un bărbat care suferă deja sau va suferi curând de alcoolism? Cum reuşeşte o femeie a cărei mamă a depins întotdeauna de ea din punct de vedere afectiv să găsească un soţ care are nevoie ca ea să aibă grijă de el? Dintre toţi posibilii parteneri cu care se întâlnesc, ce le determină pe aceste femei să se îndrepte spre bărbaţii cu care pot executa dansul pe care îl cunosc atât de bine din copilărie? Şi cum reacţionează (sau nu reacţionează) aceste femei când întâlnesc un bărbat al cărui comportament este mai sănătos şi mai puţin dornic de atenţie, imatur sau abuziv decât s-au obişnuit ele, al căror dans nu se potriveşte atât de bine cu al lor?
Este un vechi clişeu, de multe ori, oamenii se căsătoresc cu cineva care seamănă chiar cu părintele cu care s-au luptat în perioada maturizării lor. Conceptul nu e foarte exact. Ideea nu e că partenerul pe care îl alegem seamănă cu Mama sau cu Tata, ci că putem reitera cu el aceleaşi sentimente şi aceleaşi provocări pe care le-am întâmpinat în perioada maturizării noastre; putem reproduce atmosfera din copilărie care deja ne este bine cunoscută şi să folosim aceleaşi manevre în care ne-am specializat. In asta constă, pentru cele mai multe dintre noi, dragostea. Ne simţim ca acasă, confortabil, extraordinar „tocmai” cu persoana cu care putem face toate mişcările familiare şi care ne face sa simţim toate sentimentele cu care ne-am obişnuit. Chiar dacă mişcările respective nu au funcţionat niciodată, iar sentimentele sunt stânjenitoare, este ceea ce cunoaştem cel mai bine. Avem acel sentiment special al compatibilităţii cu un bărbat care ne permite, în calitate de parteneră a sa, să efectuăm paşii de dans pe care deja îi cunoaştem. Şi doar cu el încercăm să stabilim o relaţie viabilă.
Nu există chimie mai convingătoare decât acest sentiment de familiaritate misterioasă ce apare atunci când o femeie şi un bărbat reuşesc să-şi îmbine perfect tiparele de comportament, ca piesele unui puzzle. Dacă, înafară de aceasta, bărbatul îi oferă femeii oportunitatea de a se confrunta şi a triumfa asupra sentimentelor de durere şi neputinţă din copilărie, a celor de a se simţi neiubită şi nedorită, atunci atracţia devine pentru ea practic irezistibilă. De fapt, cu cât mai mare este durerea din copilărie, cu atât mai puternică este tendinta de a recreea si de a controla acea suferinţă la maturitate.

de Robin Norwood

Leave a Reply